1. Pretextul analizei

Sunt multe dispute, mai mult sau mai puțin artificiale, cu privire la consecințele programului wage-led growth, gândit de profesorul de economie, Cristian Socol și implementat de actualul guvern PSD. Programul s-a revendicat de la teorii economice mai mult sau mai puțin mainstream, nimic prea diferit de paradigmele economice clasice și keynesiene populare în rândurile stângii politice de peste tot. Scopul lor declarat este de a stimula creșterea economică prin măsuri redistributive pro-muncă, nu pro-capital, cum sunt cele neoliberale vândute prin manualele de economie introductivă blocate în anii ’90. Cu alte cuvinte, stimulează și economia și permite muncii să obțină o porțiune mai mare din venitul național. Despre cum poate funcționa chestiunea asta din punct de vedere teoretic, găsiți mai multe informații în Lavoie & Stockhammer 2012. E o lectură foarte accesibilă publicului larg și discută o gamă variată de subiecte economice care ne afectează pe toți. Voi cita un fragment din acest text care rezumă foarte bine istoria acestui concept:

The advocacy of a wage-led economic strategy has a long history. It has been articulated in reformist visions within the labour movement and was discussed under the heading of ‘underconsumption’ in 19th century economics. Famous underconsumptionists in the history of economic thought include Malthus, Sismondi and Hobson.1Underconsumptionist ideas got a boost from their endorsement by Keynes, when he proposed his theory of effective demand, arguing that excessive saving rates, relative to deficient investment rates, were at the core of depressed economies. Underconsumption theories can also be related to the problems of the realization of profit, as discussed by Marx and subsequently by various Marxist authors such as Baran and Sweezy (1966), while other authors, closely related to Kalecki (1971), such as Steindl (1952) and Bhaduri (1986), have brought together the theory of effective demand and the problem of the realization of profit. On this basis, the benefits of a wage-led growth strategy has been resurrected and formalized by several Kaleckian or post-Keynesian authors, starting with Rowthorn (1981), Taylor (1983) and Dutt (1987). Taylor (1988) showed early on that when emerging countries had enough capacity to adjust, a wage-led growth strategy made sense. More recently, the policy-oriented concept of a wage-led growth strategy was prominently used by UNCTAD (2010, 2011).

Astăzi, la aproape trei ani de când a fost pus în funcțiune programul - constând în principal, dar nu exclusiv, din creșteri repetate ale salariului minim - avem suficiente date să analizăm consecințele sale pentru economie. Sunt multe zgomote și bruiaje în presă pe această temă, dar prea puține analize. Cele care există au o coloratură politică mai mult decât evidentă, în afara faptului că sunt lipsite de orice urmă de profesionalism. Mulți “știu” că programul a fost un eșec sau îl desconsideră din considerente ideologice pro-capitaliste sau din pură dușmănie la adresa partidului de la guvernare. Există și atacuri ideologice fundamentale care critică întreaga teorie din spate - ăștia sunt propagandiștii neoliberali care au acaparat conducerea și consilierea economică a partidelor din Opoziție. S-a zis că a eșuat lamentabil, că e periculos să implementezi așa ceva în România, se demonizează “consumul” și i se pun în cârcă tot felul de rele, deficite, apocalipse financiare, etc. Toate astea în țara unde o groază de copii se culcă flămânzi, iar salariatul obișnuit abia reușește să trăiască de la o lună la alta. Alte critici sunt de-a dreptul ridicole sau contradictorii - ba consumul ridicat cauzat de salariile mărite “din pix” a dus la inflație, ba că salariile n-au crescut deloc, ba că au crescut mai repede decât productivitatea muncii. De multe ori aceleași persoane propagă toate aceste narative contradictorii.

Cu alte cuvinte, panica e foarte mare. Fie cum o fi, prea puțini analizează realitatea la acest capitol. În afară de analizele economistului Cristian Socol (asupra cărora planează suspiciunea că sunt motivate de parțialitate, spre deosebire de “predicțiile”" continuu ratate ale propagandiștilor de meserie - așa funcționează imparțialitatea la români !), nu știm nimic concret despre situația salariilor în prezent. Nu știm dacă ne-a prins bine chestia asta, dacă nu cumva s-au îmbogățit bugetarii cei grași și răi pe seama noastră, dacă nu cumva inflația n-a erodat tot avântul și astfel ne pomenim și mai săraci, etc. Chestiunea asta nu poate fi tranșată decât prin datele pe care le avem. A avut sau nu succes programul wage-leg growth în scopul pe care și l-a propus ?

2. Obiectivele urmărite

Un cuvânt despre inflația recentă

Teza pe care o susțin este nu doar că inflația nu a erodat în totalitate câștigurile salariale private, ci că ele rămân chiar mai consistente în perioada wage-led growth decât în perioada precedentă, în sensul că salariile nete reale cresc cu o rată anuală cumulată mai mare. Toate acestea chiar luând în calcul faptul că inflația a fost în mare parte negativă în acea perioadă și la valori ridicate în perioada recentă. Și trecem peste faptul că nu toată această inflație poate fi pusă în cârca politicii pro-salariale. După cum vedeți în graficul de la mai jos, inflația din România pare să urmeze strâns inflația din Europa, lucru așteptat dată fiind integrarea economică avansată din cadrul Uniunii Europene. Sunt și alte explicații, dar asta vom analiza în alt loc. Consecința celor spuse aici este că și fără wage-led growth românul tot ar fi simțit o inflație ușor crescută. Inflația ușor negativă din perioada guvernării Cioloș a fost o anomalie care nu putea să persiste și nici nu ar fi sănătoasă pentru economie (gândiți-vă numai la datornici !). Dar nu vom ușura cazul wage-led growth cu această observație - vom ajusta pentru întreaga valoare a inflației.

Figure 1: Inflația

3. Au crescut sau nu salariile ?

Să vedem acum trendul salariilor medii de-a lungul timpului pentru fiecare tip de activitate economică (conform CAEN Rev.2). În figura 2, Avem afișate salariile medii nete nominale de-a lungul ultimilor 10 ani.

Figure 2: Trenduri salariale

Trendul este unul general crescător. În termeni nominali, salariul mediu net în România s-a dublat în ultimii zece ani. Pare că trendul salariilor din ultimii ani crește la pas rapid încă de prin 2015. Acest lucru se datorează mai puțin “pieței” cât faptului că politica pro-salarială asumată de PSD (dar la care a contribuit semnificativ și guvernarea Cioloș) e ceva mai veche. De fapt a început destul de timid prin 2012-2013. Tot atunci a început și propaganda neoliberală să amenințe cu șomajul și alte pretinse pericole care ar urma să ne pedepsească din cauza acestei “măsuri populiste”. Să vizualizăm și evoluția salariilor medii nete în raport cu productivitatea muncii, conform metodei expuse în cadrul primului obiectiv. În figura 3 afișăm raportul dintre salariul mediu net și productivitatea muncii per angajat, pentru a vedea relația care obsedează mulți analiști economici din țara asta.

Figure 3: Salariul mediu net în raport cu productivitatea muncii

Până la urmă, salariile nu au crescut semnificativ peste productivitate, acolo unde chiar au crescut vreun pic. La nivelul întregii economii, abia dacă indicatorul nostru a crescut cu 5 % luând 2009 ca an de referință. Nici chiar mult huliții bugetari nu par speciali la aspectul ăsta. Lumea uită că și bugetarii creează valoare adăugată în economie. O porțiune bună din PIB-ul ăla cu care se laudă politicienii și pe care și-l însușesc moral patronii, e creat de fapt de bugetari. Dacă îl negi ca pe o simplă ficțiune statistică, atunci va trebui să sustragi valoarea asta din PIB-ul total.

Dar salariile reale ?

Vom ajusta pentru inflație ca să vedem cât din câștigurile astea e real și cât e doar nominal. În acest scop a fost creat graficul din figura 4, unde avem creșterile procentuale cumulate ale salariilor medii nete nominale (bara transparentă) și salariile reale (bara opacă) pentru fiecare tip de activitate economică în cele două perioade analizate. Metodologia de selecție a datelor a fost explicată mai sus, în secțiunea dedicată expunerii obiectivelor.

Figure 4: Creșterile salariale cumulate

Graficul este foarte clar. Atât salariul mediu net la nivel național (denumit Total), cât și cele pentru mai toate categoriile de joburi, cu excepția IT și tranzacții imobiliare, au crescut cu o rată mai mare în perioada recentă, wage-led growth decât în perioadă precedentă. Mai exact, au crescut cu 9.84 % mai mult în termeni reali. Pentru unele categorii salariale, câștigurile sunt mai mici sau mari (de la negative pentru IT și tranzacții imobiliare până la câștiguri spectaculoase în domeniul construcțiilor și sănătății). Putem arunca o privire asupra topului.

Figure 5: Diferențialul de creștere pe activități

Dacă ceva este clar din acest grafic, e că nu pentru funcționari au fost cele mai mari creșteri. Nici măcar pentru bugetari. Politica recentă de a impune un salariu minim diferențiat pentru sectorul construcțiilor își spune cuvântul aici. E un sector dominat de exploatarea muncitorilor în cele mai brutale moduri - imaginea unui șantier contemporan din România te duce cu gândul la capitalismul sălbatic din secolul al XIX-lea - “visul umed” al unor propagandiști neoliberali de pe la noi. Mai vreau doar să întăresc faptul că acestea sunt rate de creștere raportate la perioada 2014-2016. Toate aceste sectoare economice au văzut creșteri salariale în termeni reali post-2017, doar că cele care sunt marcate cu roșu pe acest grafic (în josul graficului), au văzut creșteri cu o rată mai mică comparativ cu perioada anterioară. Putem explica de ce, inspectând graficul anterior cu trendul pe ultimii zece ani - sectorul IT a crescut foarte rapid în perioada 2014-2016, iar dinamica lui e mai puțin influențată de salariul minim; sectorul tranzacțiilor imobiliare are dinamica lui proprie, dependentă de capriciile pieței imobiliare, mai puțin legată de economia reală cât de speculațiile financiare. Chiar și în aceste două sectoare salariul mediu net în termeni reali a crescut, conform figurii 4, dar mai încet.

4. “Nu ne permitem așa ceva” - Analiza remunerației muncii din PIB

Altă obiecție foarte populară în rândurile dreptei politice neoliberale este că nu ne permitem asemenea creșteri salariale. Suntem țară săracă, zic ei, și nu producem destulă valoare. Mai bine să creștem “productivitatea” prin măsuri neoliberale - tăieri de taxe pentru patroni, facilități fiscale pentru corporații, legislație anti-sindicate, etc. Realitatea e că România produce destulă “valoare”, doar că nu beneficiază de ea și salariații, cei care contribuie major la realizarea ei.

Figure 6: Remunerarea salariatilor din PIB

Doar privind la graficul ăsta îți dai seama de foarte multe. Nu cred că e cazul să elaborăm. Doar pentru comparație, vom vedea cum stau lucrurile și în țările învecinate. Avem date de la ILOSTAT în acest scop. Am selectat țările est-europene obișnuite.

Figure 7: Remunerația muncii din PIB - Estimări ILOSTAT

După cum am zis, vedem aici că România produce destulă “valoare”, însă ajunge doar în buzunarele și conturile celor privilegiați, nu ale salariaților. Și vedem că, în ciuda creșterii salariale accelerate din ultimii ani, repartiția muncii din PIB a crescut relativ ușor comparativ cu țările învecinate care au implementat și ele la rândul lor politici pro-salariale. Însă a crescut în mod semnificativ și asta e greu de negat. Motivul este că aici a crescut foarte tare și productivitatea muncii, nu doar salariile. E foarte important să realizăm că ce contează cu adevărat nu e să nu depășim productivitatea muncii într-o anumită perioadă de timp arbitrară, ci unde se află remunerația muncii în PIB în comparație cu țările vecine. Această nu poate fi crescută, matematic vorbind, decât dacă salariile cresc peste productivitate într-o anumită perioadă. Ideologii care stau toată ziua cu productivitatea în gură (deși în mod bizar, munca lor nu pare să producă nimic productiv în afară decât propagandă) nu înțeleg acest lucru foarte bine sau se fac că nu înțeleg pentru că și ei, la rândul lor, au niște salarii de apărat - ale lor.

5. Efectul asupra competitivității internaționale

Acum că am stabilit că politica pro-salarială a programului wage-led growth pare să-și fi atins scopul propus în ciuda dificultăților contrare - cel puțin într-o proporție semnificativă, rămâne problema competitivității internaționale. România și-a făcut prostul obicei din a exploata “avantajul” competitiv al muncii ieftine și fără pretenții. Acesta este și subiectul uneia (din multele) obiecții venind dinspre dreapta politică. Se clamează că salariile “crescute din pix” vor afecta investițiile străine și deci viitoarea expansiune economică a României. Investitorii străini, se spune, vor alege alte țări în care să facă investiții. Cele care nu fac mofturi. Lăsând la o parte că o parte consistentă din creșterile salariale recente nu afectează sectorul de export - nu are sens să vorbești de avantajul competitiv al forței de muncă ieftine pentru medici, decât dacă nu cumva vrei să-i “exporți” din țară la propriu - vom căuta să analizăm totuși acest impact folosind metricile uzuale.

Costul forței de muncă ca măsură a competitivității internaționale

Deseori se face acest lucru folosind un indicator numit costul forței de muncă (în engleză unit labor cost). Nu este lipsit de controverse, deși este foarte folosit. Există un articol foarte inteligent (Felipe & Kumar 2011) care dovedește într-un mod briliant că, matematic vorbind, indicatorul este înșelător folosit în acest scop. Foarte simplu spus - faptul că tai costul forței de muncă nu înseamnă că obții producție cu randament mai mare. Acest lucru derivă dintr-un paradox ce pleacă de la folosirea valorii adăugate ca proxy pentru productivitatea muncii. Neavând o metodă simplă și aplicabilă de a cuantifica producția fizică a unui angajat per unitate produsă, se folosește valoarea monetară a producției respective. La nivel macroeconomic, asta înseamnă că costul forței de muncă va fi mai degrabă direct proporțional cu repartiția muncii în PIB - deci o măsură a distribuției, nu un cost absolut. Acest lucru are implicații drastice - dacă tai costul forței de muncă definit de Eurostat și mulți alții, asta înseamnă în mod inevitabil o creștere a costului capitalului !. Simplu spus, dacă munca nu primește valoarea adăugată, o primește capitalul, că doar el rămâne. Există o școli de gândire economică din tradiția marxistă care afirmă că tocmai acesta ar fi scopul austerității în realitate - restaurarea profitabilității capitaliste. Marxiștii iau în serios faptul că profitul este motorul economiei capitaliste. Keynesienii, din păcate, tind să uite acest lucru, spre dauna lor. Totuși, din punct de vedere neoclasic, măsura nu are sens. Reducând costul forței de muncă în definiția Eurostat, reduci doar valoarea monetară care remunerează munca. Desigur, este teoretic posibil să reduci atât costul forței de muncă cât și costul capitalului. Dar rezultatul nu este spectaculos - doar adâncești recesiunea; pentru că ce sens are producția de dragul producției, dacă nimeni nu acumulează nimic ? Producția e creată pentru a remunera pe cineva - pe capitaliști sau pe muncitori.

Ca să nu divagăm de la subiect, vom continua analiza cu costul forței de muncă, unit labor cost, dintr-un motiv foarte simplu. El este direct proporțional cu repartiția muncii în PIB alt indicator relevant analizei noastre și reflectă trendul salariilor și al taxării muncii în diferite țări. Dacă costul forței de muncă a crescut în toate țările, atunci nu se poate spune că România a pierdut competitivitate dacă s-a mărit și aici. Dacă toate salariile ar crește peste noapte cu 50 % în toate țările, pozițiile relative ale acestor țări în topul competitivității internaționale ar rămâne neschimbat. Așadar, să aruncăm o privire asupra evoluției acestui indicator în țările est-europene și baltice - căci ele sunt cele cu care ne batem pe investitori și exporturi.

Figure 8: Evoluția costului forței de muncă în opt țări europene

Din câte observăm din acest grafic, România și-a crescut rapid costurile cu forța de muncă. Din moment ce taxele nu au crescut (ba chiar au scăzut pe alocuri datorită ingineriilor fiscale incoerente ale acestei guvernări) este clar că salariile au crescut, ele fiind cealaltă componentă majoră a costului forței de muncă. Însă acest lucru s-a întâmplat în mai toate țările est-europene cu excepția austerei Grecia. În România creșterea a fost abruptă din 2017 - efectul programului wage-led growth, dar nu a făcut decât să prindă din urmă celelalte țări care și-au crescut costurile cu forța de muncă cu mult înaintea noastră, pe când noi ne bălăceam în austeritate. Vă amintiți de Băsescu-Cel-Care-A-Salvat-Țara-De-Criză ? Pe perioadă austerității respective eram singurii care evoluau pe o traiectorie similară cu cea a Greciei, ba chiar și mai agresiv ca ei în primii ani post-recesiune ! Restul țărilor s-au “salvat” fără asemenea măsuri sălbatice din câte vedem. Totuși, graficul de mai sus poate înșela un pic, întrucât nu toate măririle salariale au afectat sectoare economice competitive sau care sunt implicate în export. Să aruncăm o privire asupra costurilor cu forța de muncă la nivel de activitate economică.

Figure 9: Costul forței de muncă la nivel de categorie CAEN

Graficul din figura 9 arată clar că în afara sectoarelor necompetitive ca Educația sau Sănătatea, costul cu forța de munca a urmat foarte exact trendul din țările vecine. În domeniul mineritului și a industriei extractive, costul tinde mai degrabă să scadă, spre a le egaliza pe cele ale țărilor vecine. Acest lucru ar trebui să convingă pe oricine că România nu pierde competitivitate în niciun sector economic relevant. Am rămas în continuare la coada topului, imediat deasupra bulgarilor, spre bucuria neoliberalilor.

6. Impactul asupra consumului domestic

Trecem peste faptul că scopul producției economice capitaliste este consumul. Trecem și peste faptul că românii nu apucă să economisească de la o lună la alta, că suntem țara cu cei mai mulți flămânzi și cu cel mai mare risc de sărăcie în cadrul salariaților care lucrează. O să ne permitem în continuare să demonizăm “creșterea pe consum” dar, cel puțin, să vedem care e realitatea și unde e nivelul. Eurostat are câteva tabele referitoare la consumul gospodăriilor. Cel mai popular indicator în acest sens este cheltuielile finale cu produse și bunuri destinate consumului la nivelul gospodăriilor - pe englezește, final consumption expenditure of households. Pentru a păstra simțul proporțiilor, alegem trei țări similare României, cele mai folosite - Bulgaria, Ungaria, Polonia, vizualizând fiecare categorie de cheltuieli în parte pentru fiecare țară, conform unei clasificări foarte folosite, COICOP (“Classification of Individual Consumption by Purpose”). Cu ceva noroc, aflăm că Eurostat deține informații suficiente despre așa ceva, într-un tabel codat cu ID “nama_10_co3_p3”. Există 12 unități de măsură care cuantifică aceste cheltuieli. Și 51 de categorii COICOP, majoritatea conținând date de utilitate îndoielnică, cu valori prea mici sau lipsă, pentru a trage o concluzie obiectivă. Va trebui să selectăm un număr rezonabil de categorii pentru a le putea afișa eficient. Vom inspecta importanța fiecăreia dintre ele după ponderea pe care o are în cheltuielile totale în anul 2017 (ultimul unde avem date pentru toate țările selectate) și le vom selecta pe primele 8 din top - fiind cele mai reprezentative și majoritare în totalul cheltuielilor. Cu ocazia asta ne putem uita și la ele pentru cultura noastră generală. Și pentru a observa un fapt trist legat de țara noastră - cheltuielile cu alimentele ne iau o grămadă de bani.

Figure 10: Procentul cheltuielilor din total

Figure 11: Consumul domestic ca % din total

Inspectând graficul de mai sus, problema pare să fie la categoria alimentelor. În rest nu transpare nicio problemă cu consumul în general. România urmează fidel trendul celorlalte țări. Din păcate, e și faimoasă pentru ponderea relativ enormă a cheltuielor alocată alimentelor - aproape 30 % !. Însă asta nu e tot - ponderea veniturilor gospodăriei alocate alimentelor e totuși în scădere. Acum douăzeci de ani se afla de aproape 40 %. Catastrofal, pentru o țară care se mândrește cu agricultura. Înainte de a trece mai departe la analiza consumului alimentar, să vizualizăm aceleași date dar folosind consumul ca procent din PIB, nu din totalul cheltuielilor la nivel de gospodărie. Acest indicator e mai relevant la nivel macroeconomic. Creșterea economică “pe consum”, după cum se exprimă mass-media, înseamnă că consumul ocupă un procent mai mare din PIB.

Cum era de așteptat, nimic special. PIB-ul și venitul gospodăriilor se află în relație de proporționalitate directă, cu nici variații de-a lungul timpului. Trendurile sunt similare. Vedeți vreun consum extrem apărut în ultimii ani ? Să continuăm analiza consumului alimentar. Faptul că românii alocă o porțiune mult mai mare din buget cheltuielilor cu alimentele dovedește că sunt mâncăcioși sau că plătesc mai mult pentru alimente ? Problema e dificilă și greu de tranșat, dar vom folosi ce avem. INS are date foarte recente cu privire la consumul alimentar, pe tipuri de alimente, stocate sub ID-ul “BUF110J”. Tabelul este foarte interesant și va face obiectul unei analize separate în viitor, dedicate problemelor legate de sărăcie, inegalitate, dezvoltare regională inegală, etc.

Figure 12: Consumul alimentar

Interesant, nu ? Graficul vorbește de la sine. Dacă aș folosi scală fixă pentru axa Y, toate aceste grafice ar fi linii drepte, care nu variază. Acestea fiind spuse, oare ce scop are toată panica asta cu “consumul” ?

7. Concluzie

În lumina dovezilor prezentate în această analiză ar fi puține de adăugat. Programul wage-led growth implementat în timpul guvernării PSD a reprezentat efectul potrivit la momentul potrivit. Doza a fost numai bună - inflația nu a crescut la cotele prevăzute de propagandiștii apocaliptici ai Opoziției. În ciuda provocărilor câștigurile salariale au crescut consistent, mult mai mult decât în perioada precedentă, cu mici excepții în domeniile care urmează alte dinamici decât cea a salariului minim (IT, tranzacții imobiliare, cercetarea) - însă și acestea au văzut câștiguri reale. Momentul a fost numai bun, pentru că am recuperat un decalaj important față de restul vecinilor noștri într-un timp destul de scurt -astfel că nu am pierdut nici competitivitate. Unele profesii se bucură de un pic mai multă demnitate - majoritatea celor din Sănătate și Educație, în mod tradițional remunerate mizerabil. De fiecare dată s-a guițat de pe Dreapta că asta o să bage țara în colaps financiar. De fiecare dată colapsul a întârziat. Sigur, nu totul este perfect. Au existat multe măsuri incoerente alături de acest program, creșterile nu s-au făcut într-o manieră egalitară pentru toate categoriile dintr-un sector economic sau pentru toate profesiile. Uneori acest lucru a fost intenționat - în domeniul bugetar unde aceste lucruri sunt reglementate, alteori din cauza disfuncțiilor pieței capitaliste de la noi. Cu greu putem da vina pe guvern că patronii din privat își scot pârleala exploatând angajații pentru fiecare leu pe care sunt forțați să-l scoată din buzunar. A noastră este țara unde gura patronilor se aude mai tare ca a oricui. Să nu lăsăm zgomotul lor să ne bruieze judecata. Politicile pro-salariale din România ultimilor ani sunt necesare, utile și au avut o doză serioasă de succes. Nu spun că e tot ce se poate face. Dar să le negi succesul doar pentru că sunt implementate de partidul de care ai oroare nu înseamnă decât să faci jocurile intereselor de afaceri. Cu atât mai ridicol este acest lucru, cu cât îl vezi pe la oameni care-și spun “de stânga”, sperând să câștige și ei nișcai material electoral lovind cu sete în guvernarea actuală cot la cot cu opoziția Dreptei. Sunt multe motive pentru care ai critica guvernarea pesedistă, dar pretextul că ar fi fost “neoliberală”, cum fac aceste figuri publice, este destul de firav, ca să nu zic mai mult. Dacă vrem să facem ceva cu țara asta trebuie să privim fără prejudecăți la măsurile care o ajută. Dar nu poți face asta plecând la drum cu mentalitatea toxică de trib atât de tipică acestei țări. Cei care fac zgomot constant în țara asta știu prea bine ce fac, ei nu au nevoie de emanciparea celor slabi. Ceilalți, ar trebui să privească mai atent unde le este interesul și să nu mai înghită necritic fumigenele lobiștilor neoliberali deghizați în politicieni.